Clarice

old picture of mine

        Se implinesc 7 ani de la contemplarea mea prelunga, dar intermitenta asupra unui supliciu care m-a legat de pamant cu mult inainte de a ma naste. Am asteptat in tihna ca un ascet ce asteapta un semn sau o revelatie, o lumina care parea intangibila, o lumina in fata careia eram doar o fiinta oarba. Mi-au ajuns mii de momente care dizolvau in timpul meu ramas, clipe pe care le credeam nefavorabile pentru a cerceta necuprinsul acestei lumi si credeam ca voi muri fara sa insemn in panteonul acestei vieti, fara sa trimit in templu, jertfa sufletului meu implinit. Aveam dreptul sa ma regasesc in cel mai insignifiant lucru de pe aceasta intrerupere a infinitului, stiam ca doar asa il voi demasca pe demiurg. Si totusi m-am incurcat in propriul paienjenis si am scapat prin reticenta si negarea propriului vis si am renuntat. Singura lumina care mi se parea inefabila, venita dintr-o umbra solemna, era lumina din biblioteca sau razele care ciocaneau la fereastra camarutei mele ascunse. Insa lumina s-a stins cand mi-au mutat sufletul, n-au vrut sa spuna unde l-au dus...
        Mi-am dat seama ca e dispersat in tot acest univers si ca-mi va fi greu sa-l recapat. Am gasit parti din el in flori, in miresme, in ape, in intuneric, in soapte...Si am incetat sa mai caut lucruri mari, le-am cautat pe cele mici, care pot fi pitite, care se pot numi minuni. Intreaga lume e o minune plina de minuni pentru ca nu i-am gasit  inca raspunsul. Pe acest drum lung, privirea mea patrunde in adancul lor, admira si sporeste minunea  din lucruri mici, evanescente...Si-ndemn rasaritul sa-mi lumineze firul purtator ca nu cumva sa le calc sau sa le zdrobesc in maini, in picioare, in mintea mea care nu poate cuprinde nemarginitul...Azi, ies din asternutul firii mele si las lumina sa strapunga ratiunea mea, astept sa infloreasca salcamul si sa plutesc pe ape si sa ma-mbie ploaia marului, sa ma doboare cerul....caci eu, "eu nu strivesc corola de minuni a lumii'', eu doar o las sa vietuiasca-n mine...

perp

mereu si mereu aceleasi drumuri...si cand sa ajung sa inteleg ca te vreau pe tine si cand ajung sa nu mai fiu confuza si cand ajung sa cred ca am un scop si pot avea motive sa zambesc si cand ajung sa cred ca ma pot deschide si cand sa ajung la tine, tu inchizi portile...

m.ai prins din nou in ghearele tale...

sinestezie

....sinestezia mintii in culori ; jocuri laice impletite cu dor ; povarnisuri zapacite de ger ; soluri intermitente in zile de mai ; gauri in vise de vanturi si pari de lemn inconjurati de franghii, de vitze, de maini sfasiate, atarnate de pomii lumii ; fete dormind pe ziduri, la malul ceresc al nordului ; cuiburi cu umplutura inimilor uscate de trambitzele plangerilor ; migdale intr-un cos cu miere ; fetze scrantite de oameni naivi, in lumea lor ; nemiluirea vietii de apoi stagnata intr-un etern purgatoriu ; muzica stearsa in surdul ecou al talangilor de pe valea seaca ; gangurit de pasari nocturne bantuind prin geamuri slinoase ; potriviri inerte in tracul mortuar al cuvantului stingher ; gustul timbrului uscat pe buza mainii sangerii ; cearcane incercanate in cercuri circulare pe cercurile ochilor incercanati de cercuri ; muza pictata a unui rechin tulbur in apa murdara a vasului sleit de vacuitate ; mise en scene in decoruri cordiale si palarii dominante in varfuri de salcam ; cuve, curve, curmale, cupoane cu miile, in miezul zilei in baie, in bar, in bale, in banca...; mituri primordiale in idoli, in statui repugnate de vreme, de timp, de oameni ; mesteri supusi in cadre de morga, in vechile manejuri, in spitele rotilor taraganate pe drumurile incinse ale verilor patrunzatoare de spic, tarana, iarba, iarba, iarba si cer de lana ; margini de clopote in momente Hugo-iene, in largi capodopere deasupra cortinelor stranse de noduri ; masti ponosite de hilaritati banale ; surasuri vagaboande, maretze in chipuri regesti ; sambete lecuite de biserici duminicesti, catolic-crestin-ateiste, minunatii ale rodului pamantesc cu ganduri epave si roi de minte fara inteles ; zaharuri in chiselnitze cu apa marunta, topita in zile de arshitza gurii, gatul uscat al vechilor fuhrer, in razboiul nemuritor al pielii, al maruntaielor, al telurilor drepte, fara rost, uitate de vii si de morti...

miros de trecut

       Mi-e dor...mi-e dor de propria mea si-a lui fiinta...
       Stii cum e sa-ti pierzi halucinant istoria vietii? Asta nu deslusesc eu in acest moment. Mi-e greu sa mai tin in frau tot desfraul acesta inadecvat interiorului meu. Sunt prea plina...de goluri care se umplu dintr-o data cu mii si mii de lucruri insignifiante si cu alte sute de sentimente carora nu le gasesc definitia.
     
       Si...pasesc din nou cu talpile goale pe asfaltul rece...ma trec firori pana in adancul cel mai adanc al firii mele...profit de simbioza dintre mine si acest pamant si cred ca asta e cauza dorintei mele arzatoare de a ma intinde pe spate sa simt raceala pana in maduva oaselor...Tind sa filosofez...cu...cuvinte fara importanta a ceea ce simt acum...Cred ca e obsedant, dar inainte de a scrie, incerc sa adulmec toate miresmele de afara...miroase a frig, salvie si trecut...si in mintea mea cred ca a ramas inhibata o singura imagine, o singura simtire, o singura voce, un singur miros, un singur si unic gust...buzele lui fragede,carnoase si calde impregnate cu esenta de parfum si fum de tigara care se clatina usor pronuntand un nume doar al meu... Imi vine sa opresc ticaitul asurzitor al mirilor noptii si sa frang cu dintii petalele trandafirilor acoperiti cu ceata, pe care tocmai i-am zarit dormind in glastra...
         .....si ce rost daca asta simt mereu, daca asta vad in fiecare apus, si ce rost daca pasii mei duc mereu spre aceleasi locuri unde buzele acelea moarte ma striga si ma saruta neincetat, si ce rost daca totul e in spatele privirii mele si eu doar aduc timpul sa mai petreaca cateva momente alaturi de mine...

cuget de septembrie

         Imi las mana sa cada din nou pe foia alba care mi-a fost intotdeauna cea mai buna confidenta...prietena de care imi amintesc doar la ore tarzii din noapte. Se intampla ca deseori sa-mi ratacesc jocul imprastiind niste cerneala pe o fila
galbuie care se deschide dintr-o carte cu coperti negre acoperite cu serpuiri fine de praf...Si acum insemn o ora, o secunda, o conserv intr-un singur cuvant insemnat pe trecerea timpului...Si imi e greu sa scriu, caci odata cu fiecare litera mai trece un an, o viata sau sapte...Si ma intreb oare cate mai am...Am stat cu gandul pironit si nu l-am lasat sa zburde pe aleea asta care se prelungeste de la inceputul verii...Am asteptat...si ce oare am asteptat? sa mi se implineasca visul care mi-a mangaiat pleoapele...? sa devin altcineva...? sa-mi limpezesc timpul care trece vertiginos pe langa chipul meu....caci sufletul ramanea static...sa-mi intalnesc celalalt pricipiu, sa devenim acelasi atom si sa ne dispersam in universul spiritual....?insa mi-am dat seama ca nu stiu in a cata viata traiesc si nici de ce toate iubirile mele trec ca si cum fiecare ar fi ultima...si trec din nou...pe aceeasi alee asupra careia s-a napustit vara acum trei secole...Mi se scurge zadarnicia prin albastrul inofensiv al ochilor galbeni...asprimea buzelor se pierde intr-un suras umed...a inceput ploaia...se umezeste pamantul sub genunchii mei...mi-e teama ca urmele mele se vor sterge...mi-e groaza, caci miroase obsedant a toamna...

      ....si inca mai sper sa-mi evadeze gandul din carapacea aceea moale a inconsistentei materiale...Mireasma de frunze de nuc si racoare...poate ca acolo mi-au strans suflul, intre cojile ale caror timp a sosit sa fie zdrobite...mi-e teama de tenebrele timpurii ale vietii si-mi incarc privirea cu lumina apusului plumburiu...noaptea, mi-e dor de cearcanele aurii ce se ivesc pe fetele copacilor inalti...iar ziua tanjesc dupa zgomot de ploaie solemna si abur rece al unui ceai de frunze moarte...inchid ochii si privesc prin ceata...opresc aerul sa mai strapunga trupul meu...si mor...mor coborandu-ma in abis asteptand sa prind viata odata cu ea, in neant...si zborul meu prin timp va fi acelasi cu avantul melancolic al frunzelor...purtat prin vazduh de-a lungul anilor...si de ce acum? ....
               .....pentru ca acum miroase obsedant a toamna...

les artistes

Ce sont les artistes qui vont réussir dans ce monde plein d'inédit et d'erreurs parce qu'ils écuteront leur âme plus que la rationalité...avec ses fous inexplicables, ils ont juste besoin d'un coup de pouce...ils vivront avec les illusions sur les papiers, sur le fil de la musique et de la création, quelle que soit la realité... ils vivront au-dessus de l'homme...

interior

Sunt azi ca si ieri o cladire inalta cu ferestre deschise doar la etaje ale stadiului meu. In timp ce trecutul imi deschidea ferestre spre niveluri superioare, momentul fiintei mele a inceput sa le-nchida si sa-mi blocheze chiar usa. Si asta doar pentru ca ma aflu intr-o depresie fara nume, fara leac...ma aflu intr-o mizerie a gandurilor si a simturilor mele...Sunt clipe in care sangele nu mai curge, ci se imprastie peste mainile mele care incearca disperate sa loveasca ferestrele...sa le deschida..Ma definesc cu numele si trasaturile unei stafide, supta de ultima picatura de substanta...Ma simt epuizata de propria teorie a fiintei, a gandurilor care au incetat sa mai existe...simt ca viata asta nemernica se pierde printre iluziile, visurile si sperantele mele...acum le vad ca pe niste himere ce vin din timpuri de pe vremea dacilor, a romanilor...simt ca s-au oprit acolo si nu mai au suflul ratacitor al luminii, al cunoasterii..simt pamantul cum ma ingroapa si-mi striveste mintea...greutatea ma copleseste si in loc sa dau la o parte totul...cu o mana intorc pamantul si cu alta imi tin rasuflarea...o tin pentru a opri timpul care a venit peste mine si-mi vorbeste ca un strain...caci nu am nimic in urma care sa ateste ca am existat...nu mi-am indeplinit misiunea...si lumea incepe sa se stinga...vin momente in care deschid ochii acoperiti de sudoarea putreda si imbacsita a solului...sunt momente in care sunt in picioare si iau viata de mana...o tin strans si-i ascund durerile si placerile in interiorul abisului meu...strapung buzele cu dintii-mi inclestati...si las sa simt...sa curga esenta existentei mele...si sa simt intr-adevar ca traiesc...insa acestea sunt momente rare care se pierd fara sa mai stiu...

http://www.youtube.com/watch?v=KLVq0IAzh1A

Nici...

              Impingand pleoapa cu somnul, incerca sa ridice ceata ce se lasase paienjenis pe cornee si afara... Toma era asezat intr-o banca din spatele salii imense in care se tineau cursurile, incerca sa-si aplatizeze auzul ca sa prinda cuvintele pitigaiate si talambe ale profesoarei de franceza... vag si din ce in ce mai vag mai putea alege cateva sunete... sunetul trepidant al acelei ei care tocmai il parasise alerga printr-un canal si i se repeta ecoul atat de fugitiv incat amintirea lui se imputina cu cat secventele apareau suprapuse si imbinate si amestecate si dispersate... din cand in cand isi mai atintea privirea catrea tabla ascultand frazele lungi in franceza despre sintaxa...ziarul i se lipise de mana, iar transpiratia impregnase negreala in piele, baga ziarul in banca, stranse capul in maini si se uita pe fereastra... freamatul frunzelor si al oamenilor de partea cealalta a gemurilor inchise se reflecta in rumoarea sufocata a tinerilor care stateau langa el... se nelinisti dintr-o data, intr-un moment in care narile au fost atinse de esenta unui parfum de-al ei... i se parea in acelasi timp aberant si sinuos sa se mai gandeasca la niste sentimente care-i dauneaza, care-i provoaca o asemenea suferinta incontrolabila, dar atat de plictisitoare... Se tot saturase sa rastoarne amintirile si sa readuca de mii de ori imaginile in diferite siruri schimband doar elementele intre ele...Incepu sa se auda o muzica, o melodie care-i descria perfect povestea, isi afunda degetele in urechi nemaisuportand teroarea glasului care radea de suferinta lui...lasa capul pe banca si incepu sa-si analizeze cutele palmelor...se enerva si lovi cu palmele de lemnul bancii, observa atunci imprimarea, negrul tusului de ziar ii imprimase un nume, numele unei cantarete, care, coincident, era acelasi nume ca al ei... se simti obosit, obsedat... nu intelegea cum planeta ii juca durerea in picioare si in cercul ei metafizic se invarteau coincidente prevazute pentru el...amorti, i se facu rau, il durea capul, gandurile vroiau sa iasa, nu mai era loc, ii venea sa iasa prin el, sa se descatuseze...se molesi, fetele din fata lui desenau fluturi...parca ii vedea zburand pe o campie a copilariei lui...ce bine e sa fii copil si sa iubesti fluturii doar vara cand ii vezi plutind..atat, doar vara..Deschise ochii larg, ii misca, se uita spre geanta, o lua si pleca fara sa vada cum colegii si profesorul se uimesc vazandu-l cum iese fara sa zica nimic...merge cu gandul la camera lui, gandul pregnant se continua chiar si atunci cand intra pe usa...arunca geanta si deschide usa balconului...de ce trebuie sa mai existe inca o coincidenta atunci cand incetezi sa mai gandesti dureros, sa te aduca cu picioarele pe pamant sau sa te duca si mai departe de el...? Intrase un fluture in camera...fara sa stie ce face, sari spre el si-l stranse-n maini...deschise pumnul si-l vazu mort, strans, zdrobit...il arunca pe fereastra si-i aparu un ultim gand rasunator : "na ,Toma, tu n-o sa mai iubesti nici fluturii...nici vara...nici...niciodata..."

alB

 Cauta innebunita o foaie alba pe care sa-si astearna gandurile,o foaie fara limitari si fara prea multe formalitati...are prea multe ganduri bulversate in aceasta zi patimasa de soare de mai si umbra de toamna...se pleaca spre nelinistea asta a copacilor destramati de adiere, iar freamatul vesel o intristeaza, e prinsa intre patru pereti ingusti, deschisi spre cerul albastru si senin de afara...ii e gura amara de la atata fumat si ii e dor de rujul rosu ce o facea frumoasa...scanteie din soare se lovesc de picioarele ei putrezite de albeata, iar zambetul ei transformat in rataciri de uratenie meschina ii da confuzia unei bunatati inversunate, unei bunatati ranite...e o greata eterna in cursul acestei zile, si-ar lua geanta si ar pleca, dar nu inainte de a-si aseza in minte o perfectiune a chipului si a trupului ei uratit...si-ar da jos toata naturaletea asta intunecata si si-ar tencui trasaturi fara pete, imperfectiuni, s-ar imbraca in rochia frantuzeasca pe care nu o are si ar pleca ca o otilie pe campuri inflorite de maci...cate glasuri prostesti si sirene si alarme prea noi, prea moderne pentru ea...ar cadea in orice plasa acum, cu scarba, dar ar face-o ca sa treaca peste presiunea acestor ganduri agitate...n-are nevoie de liniste, are nevoie de motive de liniste si incredere in asternutul ei de azi...oricat de zvelta si-ar dori sa fie, azi se impiedica de propria ei piele...