Am ajuns la concluzia ca orice privire staruitoare in fata unor lucruri sau dorinte te indeparteaza tot mai mult de atingerea sau indeplinirea lor. Se pare ca tot ce este finit se pierde, daca nu in materia vie, macar in ce spirituala. Renuntam prea usor...noi punem piedicile si noi le retragem, doar noi...
Incerc sa inteleg de ce noi, muritorii, incercam sa gasim in fiecare lucru un absolut, pentru ca niciodata nu ne multumim cu lucruri lipsite de sens sau lucruri marunte...si totusi stim ca absolutul nu se pierde, insa il pierdem noi pana sa-l gasim...(normal, doar suntem finiti fata de el...). In fiecare zi incerc sa fiu introspectiva, dar in final, frica sau poate neincrederea ma determina sa ajung la reticenta...incerc sa-mi ascund neputintele si nu actionez pentru a le infrunta. Ma multumesc sa cred ca si altii sunt ca mine, dar acest principiu este evanescent; observ ca lumea isi schimba ideile, eu insa raman cu aceleasi. Oare nu sunt eu prea intransigenta si apoi ma pierd pe singurul drum care mai exista in mintea mea? Dupa o lupta asidua cu mine insami, descopar ca nimic nu-i nou si ca viata este aceeasi...doar am ales o singura cale?! Am ajuns sa traiesc dupa reguli impuse de mine, cred in ele si pedepsesc orgoliul care decade pe zi ce trece. Sunt si suntem papusi manipulate de noi insine si chiar daca nu vrem, tot suntem...caci sufletul si ratiunea noastra devin fapturi inerente. Incercam sa studiem sensibilitatea si modul celorlalti de a gandi, suntem extrospectivi cu persoanele din jurul nostru...incercam sa fim doctori pentru altii, doar ca sa uitam de noi sau pur si simplu sa ne studiem reflexia luand drept cobai, un alt suflet ratacit... Suntem determinati sa facem greseli lamentabile fiindca vrem sa ajungem spre un tel nedefinit, neverosimil, poate chiar o utopie...pentru ca...eu chiar am detectat doar o singura carare spre o continuare care ma infioara....si...asta doar pentru ca am uitat ca mai exista si un rau; si o mare; si o umbra a unor copaci la care ma pot odihni; si un timp care nu ma asteapta, ci trece vertiginos inaintea mea...Fiinta mea morbida cade ori de cate ori isi aduce aminte ca pasii grei decid unde ma indrept, iar rasuflarea e un ceas ce-mi ticaie in piept ducandu-ma spre acel hiatus al trupului, spre acea lume extatica. Si nu suntem noi niste diletanti ai vietii?
Am vrut, intotdeauna, sa vad viata dincolo de cortina ei neagra, dar nu am reusit niciodata sa o ridic pana sus...am vazut doar franturi, farame din soare, din luna, din oameni si mai ales din mine...Iata ce am descoperit cand am acceptat sa studiez ontologia propriei mele fiinte : franturi, ramasite, intermitente, un inceput de etern inefabil... Si am vrut sa schimb; si am vrut sa ocolesc prapastia; si am gasit un drum mai scurt deschizand ochii...caci atunci mi-am dat seama ca mana mea ii acoperea...Am incercat sa-mi amintesc....asa era...cand am simtit teama aceea vaga, am incercat sa ma protejez de lume si am negat-o; cand am simtit neincrederea, am lasat capul spre pamant si am lasat rusinea sa-mi acopere pleoapele cu propria mana...Azi...am lasat inima sa curga si am urmarit traiectoria si am gasit-o curba, am aflat ca si sentimentele pozitive pot fi traite in toata plentitudinea lor...Mi-am ridicat capul, l-am asezat pe umeri si mai mult, l-am indreptat spre cer....soarele apunea, primul semn ca nemarginirea inca ma inconjoara, dar stiam ca alta maiastra va aparea : luna... stiam ca si el va aparea din nou, a doua zi...stiam ca intr-o zi si dorintele, visurile, trairile, amintirile mele vor fi suspendate acolo, vor apune si vor rasari odata cu speranta unei noi dimineti si cu zambetul altei nopti nemuritoare...
2009
In biserica regelui sta o statuie a unui candelabru etern ce lumineaza incaperea de decoruri...pe masa altarului sta trupul asiduu al timpului covarsitor, iar cercul tavanului lasa sa cada peste, picurii vascosi ai nudului. Vitraliile muzicale lasa reflexia colorata a hainelor regesti sa determine dispersia hanului din fatza preotiei...Covorul pardoselii fluiera sub talpi de Iisus si joaca in rotocoale fumul lumanarilor aprinse de tigara...Miros de cimbru, canepa, salvie si aiazma impreuneaza spiritul eteric al stindardului crestin imbalsamat de cadane in mierea trupurilor moastelor sfintite de alcoolul bodegilor crestine; facliile zbiara in raze pe peretii duhului, trezind simtzaminte de vraja si sacrificiu...Mortii depun ofrande si aprind lumanari pentru semeni, isi fac rugaciunea si pleaca din nou in pamant savarsind matanii...Muzica corului se aude pana in fundul urechilor, a maduvei, a organelor si zboara lovindu-se de peretii bisericii neputincioase sa imprastie credinta si glasuri spre alte limite. Icoanele stau nemiscate privind inertia degetelor in cruce, dezamortindu-si mana nelegitima s-o duca spre piept...neputinta, neputinta e in floare, in floarea ce sta asezata in mijlocul altarului...vantul ridica focul lumanarilor, vapaia ce arde sufletele oamenilor..si-i spune adio...adio, adio adioului, adio bisericii...
