cuget de septembrie

         Imi las mana sa cada din nou pe foia alba care mi-a fost intotdeauna cea mai buna confidenta...prietena de care imi amintesc doar la ore tarzii din noapte. Se intampla ca deseori sa-mi ratacesc jocul imprastiind niste cerneala pe o fila
galbuie care se deschide dintr-o carte cu coperti negre acoperite cu serpuiri fine de praf...Si acum insemn o ora, o secunda, o conserv intr-un singur cuvant insemnat pe trecerea timpului...Si imi e greu sa scriu, caci odata cu fiecare litera mai trece un an, o viata sau sapte...Si ma intreb oare cate mai am...Am stat cu gandul pironit si nu l-am lasat sa zburde pe aleea asta care se prelungeste de la inceputul verii...Am asteptat...si ce oare am asteptat? sa mi se implineasca visul care mi-a mangaiat pleoapele...? sa devin altcineva...? sa-mi limpezesc timpul care trece vertiginos pe langa chipul meu....caci sufletul ramanea static...sa-mi intalnesc celalalt pricipiu, sa devenim acelasi atom si sa ne dispersam in universul spiritual....?insa mi-am dat seama ca nu stiu in a cata viata traiesc si nici de ce toate iubirile mele trec ca si cum fiecare ar fi ultima...si trec din nou...pe aceeasi alee asupra careia s-a napustit vara acum trei secole...Mi se scurge zadarnicia prin albastrul inofensiv al ochilor galbeni...asprimea buzelor se pierde intr-un suras umed...a inceput ploaia...se umezeste pamantul sub genunchii mei...mi-e teama ca urmele mele se vor sterge...mi-e groaza, caci miroase obsedant a toamna...

      ....si inca mai sper sa-mi evadeze gandul din carapacea aceea moale a inconsistentei materiale...Mireasma de frunze de nuc si racoare...poate ca acolo mi-au strans suflul, intre cojile ale caror timp a sosit sa fie zdrobite...mi-e teama de tenebrele timpurii ale vietii si-mi incarc privirea cu lumina apusului plumburiu...noaptea, mi-e dor de cearcanele aurii ce se ivesc pe fetele copacilor inalti...iar ziua tanjesc dupa zgomot de ploaie solemna si abur rece al unui ceai de frunze moarte...inchid ochii si privesc prin ceata...opresc aerul sa mai strapunga trupul meu...si mor...mor coborandu-ma in abis asteptand sa prind viata odata cu ea, in neant...si zborul meu prin timp va fi acelasi cu avantul melancolic al frunzelor...purtat prin vazduh de-a lungul anilor...si de ce acum? ....
               .....pentru ca acum miroase obsedant a toamna...