W.jpg)
Creiere involburate se indopau din nestematele tarii si oamenii alunecau cu armele rapuse-n brate spre golurile de lumini orbitoare ce aveau sa le curme viata asa cum apusurile lumii intunecate lasau luna sa-nghita soarele pe vesnicie. Tabara adversa se inmultea in puhoaie adulmecate de pamant si piereau in privirile acelea imense care sorbeau orizonturile multimii vijelioase. Caldura si zapuseala inghiteau atmosfera si stergeau cu valuri umede si reci de vant, sudoarea campului de lupta. Cai si arme rupeau panza imaginilor treieratoare de incaierare clandestina, se intreceau care mai de care mai puternici si indaratnici pentru a declansa starea opresiva a ofensivei militare. Peceti de oameni alergau, se tarau pe burta, in bataia pustii, a prafului imens de lesie umana, separati doar de-o haina, de pamant si frati. Despoti luminati in frunte cu ostile mergande-n marsul suprem, impiedicat in bocancii grei si urlete, ragnete in pacea absoluta a vremii de apoi, se incurcau cu behaieli si rasuflari de suflete-n amiaza-mare. Sticleau soldatii-n calea mortii si cu mana isi duceau amarul catre piept, se inchinau in fata nemuririi trecatoare si-a domnului din cer-pamant, s-arunce taria in sufletele acelea searbade si trupuri bine aparate, s-aduca mintii lamurirea si trainicia oamenilor de pe cruce, la tabara adversa, caci lumea inghitea pamantul, cu tot cu ape si paduri, lasand in urma ei doar paturi goale si copii batuti de-o soarta intre ziduri. Si-asa se linistea potopul si furia cand patima se scalda-n sange si mortii se sculau sa-ngroape altii si dragostea se transforma in demnitate, in ura neintinata visului de altadata. Cand oamenii-si dadeau deodata mana, acestia-si dau si viata in etape si culca greu, trupul pe pieptul uscat, iar iarba-i simte esenta blanda, siruitoare si omul cade inainte, la pamant, cu ochii tristi si sus picati, in soarele ce-acum a stat si jertfa lui a fost candoare pana chiar la ultima strigare, isi drege glasul parca mut si tipa tare : "Pace pe pamant, dar mai e mult!" si-nchide ochii, nemiscat, in loc de tihna, iar duhul scoala in vazduh, pe dealuri ara neincetat o coasa ce ia varfuri inalte si le-ndreapta cu gandul catre casa. Si terminat-a fost furtuna, cand pasari zdrobite zboara catre vag si lumea-si ia avantul, nu incet, grabit de pasii blegiti de lupta, iau drumul catre nu stiu unde. Victoria e-n mana lor, cand lasa trupuri zacande pe-ntinsele carari sa doarma in nestire si visare; iar armele stau drepte, la subsoara si caii-n pinteni merg fara caruta, acum a stat si locul nemiscat. S-a dus in vremi si neuitate vieti stau moarte-n culcusuri calde, iar ape reci inca mai curg pe umeri, maini si coapse, cu capetele aplecate intr-o parte, privesc tintit, mijlocul tarii; ochii inca dati pe spate scruteaza susul, iar limba sfartecata, vocea lumii striga : " Pacea pe pamant nu e, mai frati ai mei, e-n ceruri!".
